Museo: Pantheon

Introducere în Pantheonul roman

Bine ați venit la Pantheon, martor tăcut al aproape două milenii de istorie romană. Ne aflăm în fața unuia dintre cele mai extraordinare monumente ale antichității, o clădire care reprezintă apogeul ingineriei și arhitecturii romane. Cuvântul Pantheon provine din greaca veche și înseamnă templul tuturor zeilor, reflectând funcția sa religioasă inițială. Construit de împăratul Hadrian între 118 și 125 d.Hr., această clădire a înlocuit un templu anterior ridicat de Marcus Agrippa, a cărui inscripție încă o putem citi pe fronton: "Marcus Agrippa, fiul lui Lucius, în timpul celui de-al treilea consulat, l-a construit." Pe parcursul vizitei noastre, vom descoperi cum acest spațiu sacru a traversat secolele, transformându-se dintr-un templu păgân dedicat tuturor zeilor într-o basilică creștină consacrată Sfintei Maria ad Martyres în anul 609 d.Hr. Această conversie, inițiată de papa Bonifaciu IV, a contribuit paradoxal la conservarea sa, permițându-ne astăzi să-l admirăm aproape intact. Pantheonul întruchipează perfecțiunea geometrică: cupola sa emisferică, cu oculul central deschis către cer, creează un dialog perpetuu între pământ și firmament, între uman și divin.

Funcția și simbolismul Pantheonului antic

Ne aflăm acum în fața unuia dintre cele mai extraordinare exemple de continuitate religioasă din istoria umanității. Pantheonul, al cărui nume provine din grecescul pan (tot) și theon (divin), a fost conceput inițial ca un templu dedicat tuturor zeilor din panteonul roman. Comandat de Marco Agrippa în anul 27 î.Hr. și reconstruit de împăratul Hadrian în jurul anului 126 d.Hr., acest edificiu reprezenta culmea arhitecturii religioase păgâne. Nişele sale adăposteau statuile zeilor principali: Marte, Venus, Jupiter și alte divinități care protejau Roma și imperiul său. Armonia perfectă a structurii, cu cupola sa emisferică ce simbolizează bolta cerească, crea o legătură tangibilă între lumea terestră și cea divină. În anul 609 d.Hr., a avut loc o transformare epocală: împăratul bizantin Foca a donat edificiul papei Bonifaciu al IV-lea, care l-a consacrat ca biserică creștină dedicată Sfintei Maria lui Martyr. Această tranziție nu a implicat distrugeri, ci o reinterpretare: templul tuturor zeilor a devenit casa unicului Dumnezeu creștin. Nişele care odinioară adăposteau divinități păgâne au primit altare creștine și relicve ale martirilor. Această metamorfroză religioasă este probabil motivul principal al conservării extraordinare a clădirii de-a lungul secolelor. Observând interiorul, putem percepe încă această natură duală: arhitectura romană păgână care înalță perfecțiunea matematică a cosmosului coabitează armonios cu elemente creștine, precum altarul central și capelele laterale. Pantheonul reprezintă astfel un rar exemplu de continuitate spirituală, unde căutarea umană a divinului și-a găsit expresia în forme diverse, dar la fel de puternice.

Piața Rotonda

Am ajuns în Piazza della Rotonda, una dintre cele mai sugestive piețe din Roma, o scenă perfectă pentru a contempla fațada impunătoare a Pantheonului. Numele pieței provine chiar de la forma circulară a templului, care domină spațiul cu masa sa impozantă. În epoca romană, zona înconjurătoare era foarte diferită: mai îngustă, la un nivel mai jos și ocupată de clădiri alipite de templu. Abia în secolul al XV-lea, la dorința papei Eugenio IV, structurile medievale au fost demolate pentru a reda monumentului amploarea pe care o merita. În centrul pieței, admirați fântâna renascentistă proiectată de Giacomo Della Porta în 1575. Mai târziu, în 1711, arhitectul Filippo Barigioni a adăugat un element surprinzător: obeliscul egiptean al lui Ramses II, provenit de la templul lui Ra din Heliopolis. Acest avânt vertical creează un contrapunct vizual perfect cu orizontalitatea pieței și solemnitatea fațadei Pantheonului. Din acest punct privilegiat, puteți savura cea mai armonioasă vedere a pronaosului cu coloanele sale corintice și frontonul triunghiular.

Pronaosul

Să ne oprim acum să admirăm pronaosul, vestibulul monumental care precede intrarea în Pantheon. Acest pridvor măreț, cu o adâncime de 15 metri și lățime de 33, este una dintre cele mai extraordinare fațade din antichitatea romană. Cele șaisprezece coloane corintice care îl susțin – opt în față și două rânduri de patru pe părți – provin din Egipt și au fost transportate la Roma într-una dintre cele mai mari întreprinderi logistice ale lumii antice. Sunt coloane monolitice: realizate din granit, cele din față sunt roz, iar cele laterale sunt gri. Ridicați privirea către frontonul triunghiular: odată găzduia un vultur din bronz, simbol al lui Jupiter, înconjurat de decorațiuni care azi sunt dispărute. Dedesubt, inscripția care tronează pe friză spune: „Marcus Agrippa, fiul lui Lucius, consul pentru a treia oară, a construit [acest templu]”. Este un omagiu adus templului original din 27 î.Hr., acum pierdut, pe care Hadrian a decis să-l amintească în noua clădire realizată între anii 118 și 125 d.Hr. Pronaosul are o funcție simbolică precisă: este filtrul între lumea haotică a orașului și spațiul sacru al rotondei. Reprezintă trecerea de la uman la divin, de la terestru la universal.

Poarta monumentală din bronz

În fața dumneavoastră se află una dintre cele mai vechi porți funcționale din lume: monumentala poartă de bronz a Pantheonului. Având aproape 7 metri înălțime, această minunăție datează din secolul al II-lea d.Hr. și a fost realizată în timpul domniei împăratului Hadrian. Chiar și astăzi, la aproape două mii de ani distanță, canaturile se mișcă cu o ușurință surprinzătoare, datorită unui sistem de balamale care demonstrează măiestria inginerească a romanilor. Observați detaliile, deși tocite de timp: ramele, niturile, decorațiile minimaliste vorbesc despre o artă metalurgică rafinată și funcțională. În mod curios, poarta este ușor mai mică decât deschiderea care o adăpostește: această discrepanță este rezultatul unei modificări ulterioare, datând din secolul al VII-lea, când Pantheonul a fost transformat în biserică creștină. Trecerea prin acest prag înseamnă a face un gest simbolic: a lăsa lumea exterioară și a intra într-un spațiu unde geometria și spiritualitatea se îmbină.

Cupola Pantheonului

Ridicați privirea. În fața dumneavoastră se deschide una dintre cele mai extraordinare opere de inginerie realizate vreodată: cupola Panteonului. Cu un diametru de 43,3 metri, această cupolă din beton nearmat este încă cea mai mare din lume de acest gen. Construcția sa este un exemplu de echilibru, ușurință și viziune remarcabilă. Romanii au adoptat o tehnică surprinzătoare: betonul folosit devine din ce în ce mai ușor pe măsură ce se ridică spre partea superioară. La bază găsim piatră grea, în timp ce în partea superioară au fost utilizate materiale poroase, precum pomicele. Casetele care ritmează interiorul nu sunt doar decorative, ci ușurează structura și contribuie la stabilitatea acesteia. În centru, o deschidere de 9 metri – oculusul – permite intrarea luminii naturale și stabilește o legătură directă între spațiul interior și cer. Oculusul nu are sticlă sau acoperire: este mereu deschis. Ploaia care pătrunde este colectată de un sistem sofisticat de drenaj în podea, invizibil, dar eficient. Lumina care pătrunde de sus se deplasează de-a lungul pereților asemeni unui ceas solar natural, însoțind orele zilei. Această cupolă perfectă poate încadra o sferă completă în interiorul rotondei.

Podeaua Pantheonului

Sub picioarele noastre se întinde podeaua originală a Pantheonului, datând din epoca împăratului Hadrian, în secolul al II-lea d.C. Este unul dintre puținele elemente care au ajuns până la noi aproape intacte din antichitate. Priviți-o cu atenție: un desen geometric rafinat alternează cercuri, pătrate și dreptunghiuri, realizate din marmură colorată provenită de la fiecare colț al Imperiului. Nimic nu este lăsat la întâmplare: armonia acestor forme reflectă aceeași perfecțiune matematică ce reglează întreaga arhitectură a Pantheonului. Dacă urmăriți geometria cu privirea, veți observa cum totul converge către centrul rotondei, exact acolo unde raza de lumină provenită de la oculus lovește solul.

Absidele Pantheonului

Ne aflăm acum în absida, unul dintre elementele cele mai semnificative pentru înțelegerea transformării Pantheonului într-o biserică creștină. Această structură semicirculară nu era planificată în proiectul original al lui Adrian. A fost adăugată în secolul al VII-lea, când templul a fost donat de Phocas Papei Bonifaciu IV și consacrat Sfintei Maria ad Martyres. Așezată pe partea opusă intrării, absida a înlocuit simbolic statuia imperială care probabil ocupa altădată această poziție. Forma sa semicirculară evocă bolta cerească și conduce privirea către altar, devenind centrul spiritual al liturghiei creștine. Deși a rupt simetria edificiului original, absida a fost crucială pentru supraviețuirea Pantheonului: l-a transformat într-o biserică activă, evitând abandonul care a afectat multe alte temple păgâne. Priviți decorarea culisului absidal: actualul decor baroc datează din intervențiile ordonate de Papa Clemente XI, în secolul al XVIII-lea. Este un detaliu care povestește cât de mult Pantheonul este un organism viu, modificat de-a lungul timpului dar mereu respectat. Aici coexistă arhitectura romană, spiritualitatea medievală și sensibilitatea barocă: absida este simbolul însuși al continuității culturale și spirituale a orașului etern.

Altarul principal

În fața dumneavoastră se deschide altarul principal, centrul spiritual al Panteonului de peste 1400 de ani. Aici, în anul 609 d.Hr., templul păgân a fost consacrat Sfintei Maria ad Martyres de către papa Bonifaciu al IV-lea, datorită donației împăratului bizantin Foca. Acest gest a marcat un moment de cotitură istorică: un templu dedicat tuturor zeilor a devenit un loc creștin. Altarul pe care îl vedeți astăzi a suferit numeroase intervenții de-a lungul secolelor, dar continuă să dialogheze cu armonia edificiului original. Poziționarea sa nu este nicidecum întâmplătoare: se află exact în punctul de întâlnire dintre intrare și oculus, pe un ax simbolic care unește pământul și cerul. Cel care oficiează liturghia aici se află ideal la centrul cosmosului, sub marea cupolă deschisă către infinit. Paliotul altarului, realizat din marmură policromă prețioasă, strălucește alături de absida din spate, creând un echilibru vizual perfect. De secole, acest spațiu găzduiește ceremonii solemne: încoronări, nunți, funeralii de stat. Și astăzi, în fiecare duminică, se celebrează liturghia. Este fascinant să ne gândim că, în același loc în care romanii antici priveau cerul, acum se înalță rugăciunile credincioșilor creștini. Un dialog între epoci și spiritualitate care face ca Panteonul să fie mereu viu.

Mormântul lui Raffaello

Ne aflăm acum în fața mormântului lui Raffaello Sanzio, unul dintre cei mai mari maeștri ai Renașterii italiene. A murit în 1520, la doar 37 de ani, în plin avânt al carierei sale. Legenda spune că a murit chiar în ziua aniversării sale, într-o Vinere Mare. Ultima sa dorință a fost să fie îngropat aici, în inima Pantheonului, locul care reprezenta, mai presus de orice, armonia și perfecțiunea pe care le căuta prin arta sa. Pe piatra de mormânt citim un epitaf scris de Pietro Bembo, care spune: „Aici zace Raffaello, de la care, pe când era în viață, Natura s-a temut să fie depășită, iar când a murit, s-a temut să nu moară odată cu el.” Deasupra mormântului, un bust de marmură realizat în 1883 de Giuseppe Fabris aduce un tribut maestrului. În 1833, Papa Grigore al XVI-lea a ordonat deschiderea mormântului pentru a-i verifica conținutul. Rămășițele au fost identificate și astăzi, alături de Raffaello, se odihnesc și logodnica sa, Maria Bibbiena, precum și câțiva dintre cei mai devotați discipoli ai săi. Acest mormânt simplu, dar imens în semnificația sa, este un omagiu etern adus frumuseții și artei.

Mormântul lui Vittorio Emanuele II

Ne aflăm acum în fața mormântului lui Vittorio Emanuele II, primul rege al Italiei unite. Acest monument, solemn în simplitatea sa, marchează un nou capitol în istoria Panteonului. După moartea suveranului, survenită în 1878, s-a decis îngroparea sa aici, transformând templul roman într-un sanctuar național. Pe mormânt se află inscripția TATĂL PATRIEI, un titlu care celebrează rolul central al lui Vittorio Emanuele în procesul de unificare a Italiei. Contrastul dintre simplitatea mormântului și măreția clădirii creează un efect de profundă solemnitate. Nu a fost o alegere întâmplătoare: Panteonul, cu încărcătura sa simbolică de eternitate, a devenit astfel puntea între Roma antică și Italia modernă. De asemenea, și alți suverani din dinastia de Savoia și-au găsit aici odihna, transformând locul într-un fel de "panteon" al monarhiei.

Mormântul lui Umberto I

Suntem acum în fața mormântului lui Umberto I de Savoia, al doilea rege al Italiei unite. Înmormântarea sa lângă tatăl său, Vittorio Emanuele II, nu este doar un gest simbolic: reprezintă predarea ștafetei dinastice și subliniază continuitatea monarhiei în tânărul Regat al Italiei. Umberto I a domnit din 1878 până în 1900, o perioadă de mari schimbări și tensiuni sociale puternice. A fost poreclit "Bunul", dar domnia sa a fost controversată, marcată de represiuni severe, cum ar fi cele ale revoltelor populare din Milano în 1898. Pe 29 iulie 1900, viața sa s-a încheiat tragic la Monza, mâna anarhistului Gaetano Bresci. Pantheonul a fost ales ca loc de înmormântare pentru a consfinți memoria familiei Savoia în inima națiunii, alături de eroii patriei. Observați mormântul său: este sobru, elegant, realizat din marmuri prețioase și decorat cu simboluri monarhice. Arta funerară de la sfârșitul secolului al XIX-lea îmbină solemnitatea clasică cu un stil mai modern, reflectând identitatea regatului în formare. Mormintele regale, găzduite în acest vechi templu păgân transformat în biserică creștină, adaugă un alt strat la complexa stratificare istorică a Pantheonului. Aici coexistă vechiul și modernul, sacrul și profanul, într-un echilibru unic în lume.

Fântâna Pantheonului

Iată-ne la ultima etapă a itinerariului nostru, în magnifica piață care se deschide în fața Pantheonului. În centrul său tronează Fântâna Pantheonului, una dintre cele mai spectaculoase fântâni baroce din Roma. A fost realizată în 1711 de arhitectul Filippo Barigioni, la dorința Papei Clemente al XI-lea Albani. Atrage atenția în mod deosebit obeliscul care o domină, numit Obeliscul Macuteo. Înalt de aproximativ șase metri, este un monolit din granit roșu, din epoca romană, dar realizat în stil egiptean, probabil sub împăratul Domițian. Simbol al Egiptului faraonic, obeliscul dobândește aici o semnificație nouă, dialogând cu cupola Pantheonului aflată în spatele său. Vasca din marmură, cu o formă sinuoasă, este îmbogățită de patru delfini sculptați care susțin structura centrală. Totul, în fântână, vorbește limba Barocului: teatralitate, mișcare, armonie. Este un exemplu perfect de cum Roma a știut întotdeauna să integreze culturi diferite, transformând fiecare element într-o parte a unei povești mai mari. După diverse restaurări, ultima dintre ele fiind în 2017, fântâna și-a recăpătat splendoarea de odinioară. Astăzi, este unul dintre locurile cele mai iubite de vizitatori: un punct de întâlnire, de relaxare, dar și un epilog perfect pentru vizită. Aici se încheie călătoria noastră: între antichitate și baroc, piatră și apă, pământ și cer.